De ce repausul saptamanal nu trebuie acordat neaparat in ziua urmatoare. Ce trebuie sa stie angajatorii

Repausul saptamanal al lucratorilor nu trebuie acordat in mod necesar in ziua urmatoare unei perioade de sase zile consecutive de munca. Acesta poate fi acordat in orice zi inauntrul fiecarei perioade de sapte zile, transmite Curtea de Justitiei a Uniunii Europene in hotararea luata in cauza C-306/16 Maio Marques da Rosa/Varzim Sol – Turismo, Jogo e Animação, SA.

Domnul António Fernando Maio Marques da Rosa a fost angajat din anul 1991 pana in anul 2014 de societatea Varzim Sol – Turismo, Jogo e Animação („Varzim Sol”), care poseda si exploateaza un cazinou in Portugalia. Cazinoul este deschis zilnic, cu exceptia zilei de 24 decembrie, dupa-amiaza pana dimineata urmatoare. In cursul anilor 2008 si 2009, domnul Maio Marques da Rosa a lucrat uneori timp de sapte zile consecutive. Incepand cu anul 2010, Varzim Sol a modificat organizarea orarului de munca pentru ca angajatii sa nu lucreze mai mult de sase zile consecutive. Intrucat contractul sau de munca a incetat in luna martie 2014, domnul Maio Marques da Rosa a formulat o actiune impotriva Varzim Sol prin care a solicitat sa se constate, in esenta, ca aceasta societate nu i-a acordat zilele de repaus obligatorii la care, in opinia sa, avea dreptul. In aceasta privinta, el a solicitat despagubiri corespunzatoare remuneratiei pertinente pentru orele suplimentare lucrate.

Directiva privind organizarea timpului de lucru prevede ca orice lucrator beneficiaza, in decursul unei perioade de sapte zile, de o perioada minima de repaus neintrerupt de 24 de ore, la care se adauga 11 ore de repaus zilnic.

Intrucat avea indoieli privind interpretarea directivei, Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel Porto) a solicitat Curtii de Justitie sa stabileasca daca perioada minima de repaus saptamanal fara intrerupere de 24 de ore la care un lucrator are dreptul trebuie sa fie acordata cel tarziu in ziua urmatoare unei perioade de sase zile consecutive de munca.

Prin hotararea din 9 noiembrie, Curtea declara ca dreptul Uniunii nu impune ca perioada minima de repaus saptamanal sa fie acordata cel tarziu in ziua urmatoare unei perioade de sase zile consecutive de munca, ci impune ca aceasta sa fie acordata inauntrul fiecarei perioade de sapte zile. Curtea arata mai intai ca expresia „in decursul unei perioade de sapte zile” nu contine nicio trimitere la dreptul national al statelor membre si, prin urmare, ea constituie o notiune autonoma a dreptului Uniunii, care trebuie interpretata in mod uniform.

In continuare, Curtea efectueaza o analiza a modului de redactare, a contextului si a obiectivului directivei. In ceea ce priveste modul de redactare, Curtea declara ca reiese din chiar termenii directivei ca statele membre au obligatia sa asigure ca orice lucrator beneficiaza, in decursul unei perioade de sapte zile, de o perioada minima de repaus neintrerupt de 24 de ore (la care se adauga cele 11 ore de repaus zilnic prevazute), si aceasta fara a preciza momentul la care trebuie acordata aceasta perioada minima.

In ceea ce priveste apoi contextul in care se inscrie expresia „in decursul unei perioade de sapte zile”, Curtea apreciaza ca aceasta perioada ar putea fi considerata ca o perioada de referinta, adica o perioada fixa inauntrul careia trebuie acordat un anumit numar de ore consecutive de repaus, independent de momentul la care sunt acordate acele ore de repaus.

In ceea ce priveste in sfarsit obiectivul directivei, Curtea aminteste ca aceasta are ca finalitate sa protejeze in mod eficient securitatea si sanatatea lucratorilor. Fiecare lucrator trebuie astfel sa beneficieze de perioade de repaus adecvate. Cu toate acestea, directiva acorda o anumita flexibilitate in punerea in aplicare a dispozitiilor sale, conferind statelor membre o marja de apreciere in privinta stabilirii momentului la care trebuie acordata aceasta perioada minima. Aceasta interpretare poate fi in favoarea lucratorului intrucat permite sa i se acorde mai multe zile de repaus consecutive la finalul unei perioade de referinta si la inceputul perioadei urmatoare.

In concluzie, Curtea subliniaza ca directiva se limiteaza sa prevada norme minime de protectie a lucratorului in materie de organizare a timpului de lucru. Prin urmare, statele membre pot aplica sau adopta dispozitii mai favorabile protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor sau pot favoriza ori permite aplicarea unor conventii colective sau a unor acorduri incheiate intre partenerii sociali mai avantajoase.


Sursa: Curia.eu