Instanta de judecata poate inlocui sanctiunea disciplinara aplicata de angajator?

Ministerul Public a inaintat inaltei Curti de Casatie si Justitie, in urma sesizarii Colegiului de Conducere al Curtii de Apel Bucuresti, un recurs in interesul legii, privind practica neunitara sub aspectul posibilitatii instantei de judecata de a inlocui sanctiunea disciplinara aplicata de angajator, in cazul actiunilor avand ca obiect contestatii impotriva deciziei prin care s-a luat o masura disciplinara impotriva salariatului.

Orientari jurisprudentiale

I. intr-o prima orientare jurisprudentiala, s-a admis contestatia formulata de salariat, a fost anulata in parte decizia de sanctionare disciplinara si inlocuita masura sanctiunii aplicata de angajator cu o alta sanctiune disciplinara, potrivit gradului de vinovatie si pericolul concret al faptei.

La pronuntarea acestei solutii s-a avut in vedere teoria potrivit careia prerogativa disciplinara a angajatorului nu este absoluta, discretionara, de natura a inlatura prerogativa instantei de judecata de a verifica modalitatea in care angajatorul a aplicat criteriile de individualizare si stabilire a sanctiunii disciplinare. O astfel de interventie a instantei tine de finalitatea actului de justitie, de rezolvarea efectiva a litigiului dedus judecatii, deoarece instanta nu se poate limita doar  la o constatare a legalitatii ori nelegalitatii actului sau faptului juridic contestat.

Nu poate fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdictie in prerogativele disciplinare, care prin natura lor, apartin angajatorului, deoarece dreptul acestuia de a dispune sanctionarea inceteaza odata cu aplicarea sanctiunii. Din acest moment intra in joc prerogativele organelor investite de lege cu controlul jurisdictional al actului de sanctionare. Acest control, in lipsa oricarei limitari exprese este devolutiv si include dreptul organului jurisdictional de a pronunta o solutie proprie.

in fond, nu instanta judecatoreasca este cea care aplica sanctiunea disciplinara, ci investita fiind prin contestatia salariatului (asadar fiind declansat controlul  judecatoresc al actului de sanctiune disciplinara), instanta, practic, doar modifica in parte decizia contestata, inlocuind sanctiunea aplicata cu alta, retinand ca partial, sub aspectul individualizarii, respectiv al dozarii sanctiunii, decizia este nelegala in raport de art.266 din Codul muncii care stabileste imperativ criteriile pe care angajatorul trebuie sa le aiba in vedere cumulativ la stabilirea sanctiunii disciplinare.

II. a) intr-o alta opinie, in aceleasi ipoteze, s-a apreciat ca aplicarea unei sanctiunii disciplinare este atributul exclusiv al angajatorului pentru ca acesta dispune de prerogativa disciplinara, avand competenta de a individualiza sanctiunea disciplinara aplicabila in raport cu gravitatea abaterii disciplinare, cu luarea in considerare a imprejurarii in care a fost savarsita fapta, gradul de vinovatie a salariatului, consecintele abaterii disciplinare, comportamentul general al salariatului si eventuale sanctiuni suferite de catre acesta.

Pe de alta parte, aplicarea sanctiunii disciplinare nu constituie atributul instantei judecatoresti care poate exercita numai un control de legalitate si temeinicie a actului de sanctionare disciplinara.

in masura in care in urma controlului judecatoresc se constata ca angajatorul nu a respectat proportia intre fapta savarsita de salariat si sanctiunea pe care i-a aplicat-o se impune concluzia nelegalitatii masurii de sanctionare disciplinara in intregul sau cu consecinta anularii deciziei, iar nu a reindividualizarii sanctiunii. Daca s-ar accepta teza contrara, instanta de judecata ar ajunge sa se substituie angajatorului ceea ce nu poate fi acceptat.

II.b) S-a  mai exprimat si opinia potrivit careia instanta de judecata a incalcat principiul disponibilitatii prin inlocuirea sanctiunii disciplinare, intrucat s-a pronuntat asupra unui lucru care nu s-a cerut.

Astfel, potrivit dispozitiilor art.129 alin.(6) din vechiul Cod de procedura civila, … "in toate cazurile, judecatorii hotarasc numai asupra obiectului cererii deduse judecatii". in legatura cu principiul disponibilitatii, doctrina retine ca limitele cererii de chemare in judecata sunt determinate de reclamat. Adica cadrul in care trebuie sa se desfasoare activitatea judiciara in materie civila, cu privire la obiect (pretentia concreta dedusa judecatii) (…) este dat de cererea partii interesate, judecatorul solutionand procesul numai in limitele sesizarii.

Potrivit principiului disponibilitatii, instanta este tinuta sa se pronunte, in limitele investirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate in judecata si asupra obiectului pricinii, stabilit de reclamanta prin cererea de chemare in judecata, deoarece nicio dispozitie legala nu prevede posibilitatea instantei de a se pronunta asupra vreunei chestiuni neceruta de niciuna dintre parti si pusa in discutie din oficiu de catre instanta.

De altfel, expresia aplicarii principiului disponibilitatii in procesul civil(…) nu se refera la temeiurile cererilor, ci numai exclusiv la obiectul acestora, deci la pretentiile concrete formulate de reclamant in cererea de chemare in judecata, astfel prin lucru cerut se inteleg numai cererile care au fixat cadrul procesual, au determinat limitele investirii instantei si au stabilit obiectul pricinii.

Adjunctul Procurorului General al Romaniei apreciaza primul punct de vedere ca fiind in conformitate cu litera si spiritul legii.


Sursa: costelgilca.ro