Studiu de caz: Clauza de mobilitate si conventia partilor

Subiectul care atinge clauza de mobilitate nu este unul neaparat nou in ceea ce priveste dezbaterea sa ori informatiile care se aduc cu privire la obligatiile si conditiile in care poate fi incheiata aceasta clauza in cadrul unui contract. Poate fi dat insa un exemplu concret pentru a veni in sprijinul celor care gasesc pertinente aceste informatii. Astfel, se discuta daca un agent de vanzari trebuie sa aiba in contract mentionata clauza de mobilitate, in situatia in care cea mai mare parte a activitatii acestuia este prestata pe teren.

Este stabilit clar prin art. 20 alin. (1) din Codul muncii, republicat, ca in afara clauzelor esentiale prevazute la art. 17, intre parti pot fi negociate si cuprinse in contractul individual de munca si alte clauze specifice.

Alin. (2) din acelasi articol prevede ca sunt considerate clauze specifice, fara ca enumerarea sa fie limitativa: clauza cu privire la formarea profesionala; clauza de neconcurenta; clauza de mobilitate;
 clauza de confidentialitate.

In consecinta, diferit de clauzele esentiale care sunt obligatorii la incheierea contractului individual de munca stabilite in art. 17, cele prevazute in art. 20 nu au caracter imperative, ci facultativ, putand fi inserate in contractul individual de munca al salariatului daca partile se inteleg in acest sens.

In continuare, conform dispozitiilor art. 25 alin. (1) din Codul muncii, republicat, prin clauza de mobilitate partile in contractul individual de munca stabilesc ca, in considerarea specificului muncii, executarea obligatiilor de serviciu de catre salariat nu se realizeaza intr-un loc stabil de munca. In acest caz salariatul beneficiaza de prestatii suplimentare in bani sau in natura.

Clauza de mobilitate rezulta astfel din vointa partilor raportului de munca,  acordarea prestatiilor suplimentare in bani sau in natura realizandu-se in temeiul acordului de vointa al partilor. De aceea, nu va exista o obligatie legala in sarcina angajatorului pentru acordarea unor prestatii suplimentare pentru activitatea desfasurata de salariat in diverse locuri, salariatul putand beneficia de astfel de prestatii doar in baza si in limita acordului de vointa a intervenit intre angajator si salariat.

Daca partile ajung la o intelegere, cuantumul prestatiilor suplimentare in bani sau modalitatile prestatiilor suplimentare in natura sunt specificate in contractul individual de munca, in conformitate cu dispozitiile art. 25 alin. (2) din Codul muncii, republicat.

Astfel, obligatia acordarii unor prestatii suplimentare au ca izvor dispozitiile conventionale rezultand din acordul ambelor parti cu privire la eventuala acordare a acestor prestatii suplimentare si cu privire la cuantumul acestora, dispozitiile art. 25 din Codul muncii, republicat, neputand reprezenta izvor de obligatii in conditiile in care nu au caracter imperativ.

de Legislatia Muncii