Jurnalul Doamnei de la HR: Unde sunt resursele umanitatii?

Cu totii ne racim  si ne infocam zi de zi in ceea ce facem  si iarna ne da noi scuze pentru asta. Este cand frig, cand cald, ba alunecam “cu valul”, ba ne dam pe derdelus. Stiu ca va suna amuzant. Totusi realitatea nu ne incurajeaza sa mergem pe aceasta idee. Si pentru ca mereu am fost si voi fi un observator al oamenilor din jurul meu, vreau sa va impartasesc din seria noilor lucruri ce mi-au atras atentia.

Acum ca am experimentat nebunia unui oras nins abundent, am trecut la  o noua etapa: cea in care iti patineaza atat mintea cat si corpul... de la frig. Asa am avut surpriza, nu tocmai placuta, de a trebui sa parcurg Bucurestiul in plina ninsoare si sa ma lupt cu gheata, de pe trotuar, de pe strazi, de oriunde.

Undeva aproape de centrul orasului, am intrat alaturi de un coleg intr-o parcare. Odata ce am reusit sa ajungem in parcare pe o straduta deja plina de gheata mai mult sau mai putin acoperita de zapada, am avut o parte de o serie de aventuri. Dupa doi metri frumoasa masina a ramas blocata... derapa. De ce? Sub ea se aflau vai si dealuri de gheata. Ce sanse erau sa mai iesi?

Totul ar fi fost in regula daca reuseam sa trecem de acest prim hop. Si am avut succes dupa ceva incercari, insa restul drumului era neprevazut. Asa ca ne-am trezit dupa inca doi metri din nou derapand. Si de aici nu ne mai puteam misca. Desigur, o coloana de masini exista deja in urma noastra... Se auzeau soferii ce claxonam.

Dupa doua minute nesfarsite deja eram amandoi in aerul rece al serii sa vedem ce putem face. Si aici intervin resursele... umane. Soferul din spatele nostru a coborat impreuna cu un alt barbat din masina si... ne-au ajutat impingand masina. In cateva secunde deja trecusem mai departe. Am fost placut impresionata sa vad reactia lor. Pana la urma, toti raman blocati cand unul nu mai poate continua.

As vrea sa ca povestea mea sa se poata incheia deja, insa aventura a continuat. Am mai ramas blocati din nou pe hopuri. Si cei din spate ne-au impins. In final, imi era greu sa cred cand ma uitam in spate si ii vedeam pe cei doi barbati alergand in urma masinii noastre ca sa ne ajute daca mai este vreo portiune dificila pana la iesirea din parcare.

Abia in acel moment mi-am dat seama ca ceea ce pentru unii este un lucru obisnuit, iritarea in trafic, poate fi inlocuit cu ceva foarte frumos: sprijinul pe care il putem oferi altora. Si aici perspectiva mea de HR a prins bine.

Pana la urma in multe activitati din companii noi depindem unii de altii. Este un sistem piramidal pe care ni-l asumam. Ceea ce e relevant este sa retinem ca atunci cand cineva se “impiedica” in cadrul unui proces, toti le lovim cumva de el. Nu e mai simplu sa il ajutam?

Scepticii vor spune ca avem programe si procese care sa ne ajute sa evitam situatii grele. Desigur, este o pondere importanta. Si totusi, ce te faci cand ratiunea si tehnica nu te mai ajuta? Recurgi la un coleg! Folosesti resursele... umane.

Intr-o perioada in care multi spun ca bunatatea a disparut si ca toti oamenii sunt egoisti cred ca mai avem inca persoane ce ne pot demonstra ca sprijinul inca exista. Este doar un mic exemplu despre un lucru care minor care ajunge sa conteze mult pentru tine in acel moment.

Ca om de HR ma lovesc adeseerori de oameni ce au poate un ego mai dezvoltat si o latura de independenta ce duce la uitarea de ceilalti. Totusi, adeseori ma gandesc ca exista mai mult decat atat in oameni, ca sunt nenumarate resurse. Cand orice speranta te lasa, cand tehnologia nu mai are solutii pentru tine, oamenii iti vor oferi raspunsurile dorite. Resursele umane sunt pe gheata. Ramane de vazut daca aceasta se va sparge sau nu.

Voi ce intamplari buclucase ati avut pe gheata? Ati gasit oameni frumosi sau furioai? Sper sa povestiti cu drag. Sa aveti o saptamana alba si frumoasa!