Dispozitii UE: coordonarea securitatii sociale a Uniunii Europene

Sistemele nationale de securitate sociala nu sunt inlocuite cu un sistem european unic prin dispozitiile UE privind coordonarea securitatii sociale. Aceasta omogenizare nu este posibila dat fiind faptul ca sistemele de securitate sociale existente in statele membre au o baza solida construita treptat si reglementata de o legislatie care a suferit modificari minime de-a lungul timpului.

Astfel, trebuie precizat ca aceste dispozitii europene nu modifica aceste sisteme de securitate sociala in vederea uniformizarii, ci asigura coordonarea acestora. Astfel, fiecare stat isi rezerva dreptul de a hotari cine va fi asigurat in baza propriei legislatii nationale, ce prestatii se acorda si in ce conditii, cum se calculeaza prestatiile respective si care sunt contributiile care trebuie platite.

Dispozitiile UE de coordonare stabilesc norme si principii comune pe care toate autoritatile nationale, institutiile de securitate sociala, curtile de justitie si tribunalele trebuie sa le respecte atunci cand aplica legislatia nationala. Se garanteaza astfel ca aplicarea diferitelor legislatii nationale nu cauzeaza prejudicii pentru persoanele care isi exercita dreptul de circulatie si de sedere in alte state membre.

In consecinta, o persoana care si-a exercitat dreptul de a circula in cadrul Europei nu trebuie sa se afle intr-o situatie mai dezavantajoasa fata de o persoana care a locuit si a lucrat mereu in acelasi stat membru. Pentru aceasta, sunt necesare solutii pentru urmatoarele probleme. Exista tari membre in care accesul la securitatea sociala se bazeaza pe resedinta, in timp ce in alte state sunt asigurate numai persoanele care desfasoara o activitate profesionala (si membrii familiilor acestora). Pentru a evita situatii in care lucratorii migranti fie sunt asigurati in mai multe state membre, fie nu sunt deloc asigurati, dispozitiile de coordonare stabilesc care legislatie nationala se aplica unui lucrator migrant in fiecare caz.

De asemenea, exista cazuri in care dreptul la prestatii este conditionat de existenta unei perioade minime de asigurare, de angajare sau de resedinta (in functie de statul membru sau de tipul de prestatie: 6 luni, 1 an, 5 ani, 10 ani sau pana la 15 ani in unele cazuri). Dispozitiile de coordonare prevad "cumularea perioadelor". Mai exact, perioadele de asigurare, angajare sau resedinta realizate in temeiul legislatiei unui stat membru sunt luate in considerare, atunci cand este necesar, pentru dobandirea dreptului la o prestatie in temeiul legislatiei altui stat membru.

Studiu de caz:

Ce s-ar intampla cu un lucrator migrant care ar deveni invalid dupa ce a fost acoperit timp de 4 ani intr-un stat membru unde pentru a dobandi dreptul la prestatii de invaliditate este necesara o perioada minima de asigurare de 5 ani si apoi timp de 14 ani intr-un stat membru unde sunt necesari 15 ani de asigurare?

In absenta regulamentelor, legislatiile nationale luate separat nu i-ar da acestui lucrator dreptul la prestatii de invaliditate in niciunul dintre state, chiar daca el a fost acoperit pe o perioada totala de 18 ani.

Dispozitiile UE in domeniul securitatii sociale nu introduc noi tipuri de prestatii, nici nu  desfiinteaza legislatiile nationale. Singurul lor scop este acela de a proteja cetatenii europeni care lucreaza, isi au resedinta sau locul de sedere in alt stat membru.