LEGISLATIAMUNCII.RO
O noua hotarare a Curtii de Justitie arata ca o perioada de garda in regim de permanenta nu constituie in integralitatea sa timp de lucru decat daca constrangerile impuse lucratorului afecteaza in mod foarte semnificativ posibilitatea sa de a gestiona in aceasta perioada timpul sau liber.
Dificultatile organizatorice pe care le poate provoca o perioada de garda pentru lucrator si care sunt consecinta unor elemente naturale sau a liberei alegeri a acestuia nu sunt pertinente In cauza C-344/19, un tehnician specializat era insarcinat sa asigure functionarea, mai multe zile consecutive, a unor statii de emisie de radioteleviziune, situate la munte, in Slovenia. El efectua, in afara celor douasprezece ore de munca obisnuita, servicii de garda de sase ore pe zi, in regim de permanenta. In aceste perioade, el nu era obligat sa ramana la statia de emisie respectiva, dar trebuia sa poata fi contactat prin telefon si sa fie in masura sa revina in interval de o ora, in caz de nevoie.
In realitate, tinand seama de situatia geografica a statiilor de emisie, dificil accesibile, el ramanea pe amplasamentul acestora in timpul serviciului de garda, intr-o locuinta de serviciu pusa la dispozitia sa de angajator, neavand multe posibilitati de activitati recreative.
In cauza C-580/19, un functionar exercita activitati de pompier in orasul Offenbach am Main (Germania). In aceasta calitate, acesta trebuia, in afara timpului sau de serviciu regulamentar, sa efectueze in mod regulat perioade de garda in regim de permanenta. In aceste perioade, el nu era obligat sa fie prezent intr-un loc stabilit de angajatorul sau, ci trebuia sa poata fi contactat si sa poata ajunge, in caz de alerta, la marginea orasului intr-un interval de 20 de minute, cu echipamentul de interventie si cu vehiculul de serviciu pus la dispozitia sa.
Cele doua parti interesate considerau ca, din cauza restrictiilor pe care le implica, perioadele de garda in regim de permanenta trebuiau recunoscute, in integralitatea lor, ca timp de lucru si remunerate in consecinta, indiferent daca au efectuat sau nu o munca concreta in aceste perioade. Dupa respingerea cererii sale in prima instanta si in apel, prima parte interesata a formulat recurs la Vrhovno sodišÄe (Curtea Suprema, Slovenia). La randul sau, a doua parte interesata a sesizat Verwaltungsgericht Darmstadt (Tribunalul Administrativ din Darmstadt,Germania) ca urmare a refuzului angajatorului sau de a admite cererea sa.
Ghid practic privind munca desfasurata de cetatenii non-UE pe teritoriul Romaniei
Ghid practic de Securitate si Sanatate in Munca
Consilier Ghid complet de Salarizare ReviSal si Contributii sociale
Apararea Impotriva Incendiilor - Ghid Practic
Sesizata cu titlu preliminar de aceste instante, Curtea precizeaza in special, in doua hotarari pronuntate in complet de Mare Camera, in ce masura perioadele de garda in regim de permanenta pot fi calificate drept „timp de lucru” sau, dimpotriva, drept „perioade de repaus” din perspectiva Directivei 2003/881.
Cu titlu introductiv, Curtea aminteste ca perioada de garda a unui lucrator trebuie sa fie calificata fie drept „timp de lucru”, fie drept „perioada de repaus” in sensul Directivei 2003/88, aceste doua notiuni excluzandu-se reciproc. Pe de alta parte, o perioada in care nicio activitate nu este desfasurata efectiv de lucrator in favoarea angajatorului sau nu constituie in mod necesar o „perioada de repaus”. Astfel, reiese in special din jurisprudenta Curtii ca o perioada de garda trebuie calificata automat drept „timp de lucru” in cazul in care lucratorul are obligatia, in aceasta perioada, sa ramana la locul sau de munca, distinct de domiciliul sau, si sa fie la dispozitia angajatorului sau.
Odata facute aceste precizari, Curtea statueaza, in primul rand, ca perioadele de garda, inclusiv in regim de permanenta, intra de asemenea, in integralitatea lor, sub incidenta notiunii de „timp de lucru” in cazul in care constrangerile impuse lucratorului in aceste perioade afecteaza in mod obiectiv si foarte semnificativ posibilitatea sa de a gestiona in mod liber timpul in care serviciile sale profesionale nu sunt solicitate si de a se consacra propriilor interese. In schimb, in lipsa unor asemenea constrangeri, trebuie considerat „timp de lucru” numai timpul legat de prestarea muncii care este, eventual, realizata efectiv in astfel de perioade.
In aceasta privinta, Curtea precizeaza ca, pentru a evalua daca o perioada de garda constituie „timp de lucru”, numai constrangerile care sunt impuse lucratorului fie de o reglementare nationala, fie de o conventie colectiva, fie de angajatorul sau pot fi luate in considerare. In schimb, dificultatile organizatorice pe care le poate provoca o perioada de garda pentru lucrator si care sunt consecinta unor elemente naturale sau a liberei alegeri a acestuia nu sunt pertinente. Aceasta este, de exemplu, situatia caracterului nefavorabil activitatilor recreative al zonei de care, in practica, lucratorul nu se poate indeparta intr-o perioada de garda in regim de permanenta.
In plus, Curtea subliniaza ca revine instantelor nationale sarcina de a efectua o apreciere globala a ansamblului circumstantelor spetei pentru a verifica daca o perioada de garda in regim de permanenta trebuie calificata drept „timp de lucru”, aceasta calificare nefiind de fapt automata in lipsa unei obligatii de a ramane la locul de munca. In acest scop, pe de o parte, trebuie luat in considerare caracterul rezonabil al intervalului de timp de care dispune lucratorul pentru a-si relua activitatile profesionale din momentul in care angajatorul sau ii solicita interventia, ceea ce, in general, implica, sa ajunga la locul de munca. Cu toate acestea, Curtea subliniaza ca consecintele unui astfel de interval trebuie apreciate in mod concret, tinand seama nu numai de celelalte constrangeri care ii sunt impuse lucratorului, precum obligatia de a fi dotat cu un echipament specific atunci cand trebuie sa se prezinte la locul de munca, ci si de facilitatile care ii sunt acordate. Asemenea facilitati pot, de exemplu, sa constea in punerea la dispozitie a unui vehicul de serviciu care permite utilizarea unor drepturi speciale in raport cu Codul rutier. Pe de alta parte, instantele nationale trebuie sa aiba in vedere si frecventa medie a interventiilor realizate de un lucrator in perioadele sale de garda, atunci cand aceasta poate fi estimata in mod obiectiv.
In al doilea rand, Curtea subliniaza ca modul de remunerare a lucratorilor in perioadele de garda nu intra in sfera Directivei 2003/88. Prin urmare, aceasta nu se opune unei reglementari nationale, unei conventii colective de munca sau unei decizii a unui angajator care, in vederea remunerarii lor, ia in considerare in mod diferit perioadele in care prestatiile de munca sunt efectiv realizate si cele in care nu se realizeaza nicio munca efectiva, chiar daca aceste perioade trebuie considerate in integralitatea lor „timp de lucru”. In ceea ce priveste remunerarea perioadelor de garda care, dimpotriva, nu pot fi calificate drept „timp de lucru”, Directiva 2003/88 nu se opune nici platii unei sume destinate sa compenseze neplacerile ocazionate de acestea lucratorului.
In al treilea rand, Curtea arata ca faptul ca o perioada de garda care nu poate fi calificata drept „timp de lucru” este considerata „perioada de repaus” nu aduce atingere obligatiilor specifice care revin angajatorilor prevazute de Directiva 89/3912 . In special, acestia nu pot institui perioade de garda atat de lungi sau frecvente incat sa constituie un risc pentru securitatea sau sanatatea lucratorilor, indiferent daca aceste perioade sunt calificate drept „perioade de repaus” in sensul Directivei 2003/88.
Sursa: CURIA Europa
RSS Flux RSS 2.0
Sitemap XML
