De ce ne barfim sefii? Si de ce ne intoarcem tot la ei?

Petrecem 8-10 ore din zi alaturi de ei. Jumatate de zi, cu aproximatie. Jumatate de zi langa un strain total sau jumatate de zi langa un indrumator. Diferenta pe care noi o facem.

Discutam din nou despre sefi. Nu de alta, dar sunt cei care ne indruma in cariera. Noi ne dam acordul si noi trebuie sa avem incredere deplina. Scenariu imposibil pentru unii, tangibil pentru altii. Unii cred de la bun inceput ca toti sefii sunt niste nenorociti in costume. Altii pleaca din cealalta directie, din capatul opus, de la ideea ca unii sunt de-a dreptul geniali. Si ca cele aproximativ 9 ore petrecute cu ei zilnic au insemnatate. Nu numaram orele. Le facem sa conteze.

Citeam in weekend un articol bun, scris de Sana Nicolau, publicat pe Gandul. Discuta deschis despre sefi, ca oameni normali, ca mine si ca tine, ca oameni cu aspiratii, probleme, copii cu ADHD, caini care trebuie eutanasiati,  datorii la banci, regrete si probleme, rude bolnave si vecini care dau si ei muzica tare, la fel ca ai nostri.

Nu sunt deloc diferiti de noi. Si, cu toate acestea, ii tratam diferit. Se deschide o adevarata prapastie intre noi si ei, in mare parte construita chiar de ei, in mare parte construita cu mainile noastre.

Sana Nicolau puncteaza perfect neajunsurile unui sef normal, ca al meu si ca al tau. Pleaca ultimul de la birou in cele mai multe cazuri, mananca ultimul, ia cu el toate grijile departamentului si nu poate sa tina departe 90% din insomnii cand tu dormi cu fundul in sus pana la 8 dimineata.

Are laptop de la firma, masina si telefon, bani mai multi si pare ca o duce mai bine. Dar toate vin cu un pret pe care sefii nostri, adesea, il platesc cu varf si-ndesat.

Ii vedem mai tristi decat ar trebui, cu ochii mai inrositi decat ar trebui, cu cearcane mai adanci decat ne-am astepta, cu probleme pe care nu au voie sa le dea mai departe. Sunt teme pe care le vor rezolva fara ajutorul nimanui, spre deosebire de ale noastre. Pe ale noastre le rezolvam impreuna cu ei, fie ca au sau nu chef de noi.

Mergem la biroul nostru si ne bagam in sufletul lor. Le zambim frumos si le spunem clar ca nu stim cum sa le rezolvam. Nu ne intereseaza ce au de rezolvat atunci, daca sunt in drum spre toaleta sau daca le ghioraie stomacul de foame. Proiectul x nu merge perfect. Clientul y isi vrea banii inapoi. Produsul z intra in declin si toate aceste probleme le vom imparti cu ei, fie ca vor sau nu. Sunt obligati. Sunt sefii nostri si ei stiu ca in pauza ii barfim, le punem coarne.

Si, cu toate acestea, ne primesc de fiecare data. Ne ajuta si ne dau solutii bune. Ne privim carierele si realizam ca suntem mult mai departe decat eram anul trecut. Am crescut si o buna parte din eforturi au fost sustinute de ei, de sefii nostri.

Nu ii intelegem intotdeauna si nici nu trebuie. Nu le intelegem intotdeauna deciziile si nici nu trebuie. Nu stim de ce sunt zile in care par mai abatuti decat de obicei si nici nu ne vor spune. Un sef nu se plange si nu isi imparte grijile. Va lua deciziile singur, dimineata cand se trezeste, inainte sa isi duca copiii la gradinita si sa le reaminteasca a mia oara ca ii iubeste.

de Adela Simonescu