Atragerea raspunderii materiale a salariatilor

In practica instantelor judecatoresti, s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar in legatura cu aplicarea dispozitiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii in solutionarea litigiilor de munca in cadrul carora salariatii solicita sa le fie acordate daune morale.

Astfel, unele instante s-au pronuntat in sensul ca acordarea de daune morale in cadrul litigiilor de munca este admisibila pe motiv ca prevederile art. 998 si 999 din Codul civil, referitoare la raspunderea delictuala pentru prejudiciul cauzat, avand caracter de lege generala in raport cu dispozitiile Codului muncii, le completeaza pe acestea.

Alte instante, dimpotriva, au considerat ca acordarea de daune morale este dmisibila numai in masura in care in cuprinsul contractului colectiv de munca sau al contractului individual de munca au fost incluse clauze exprese in acest sens.

Aceste din urma instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

In adevar, in cuprinsul cap. III din titlul XI al Codului muncii este reglementata raspunderea patrimoniala a angajatorului si a salariatilor, stabilindu-se atat principiile care o genereaza, cat si modalitatile concrete de recuperare a daunelor.

In acest cadru de reglementare, prin art. 269 alin. (1) din Codul muncii s-a prevazut ca "angajatorul este obligat, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, sa il despagubeasca pe salariat in situatia in care acesta a suferitb un prejudiciu material din culpa angajatorului in timpul indeplinirii obligatiilor de serviciu sau in legatura cu serviciul".

Corelativ, prin art. 270 alin. (1) din acelasi cod, in care este reglementata raspunderea materiala a salariatilor, s-a prevazut ca "salariatii raspund patrimonial, in temeiul normelor si principiilor raspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu munca lor".

Asadar, in dispozitiile celor doua texte de lege mentionate rezulta vointa neechivoca a legiuitorului ca raspunderea patrimoniala a angajatorului si a salariatilor sa nu poata fi stabilita decat pentru pagube materiale, iar nu si in cazul daunelor morale.

Este adevarat ca prin art. 295 alin. (1) din Codul muncii se prevede ca "dispozitiile prezentului cod se intregesc cu celelalte dispozitii cuprinse in legislatia muncii si, in masura in care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de munca prevazute de prezentul cod, cu dispozitiile legislatiei civile".

Dar, pentru a fi intregite dispozitiile specifice din Codul muncii cu cele ale Codului civil este necesar, asa cum rezulta din textul mentionat, ca situatia particulara sa nu fie reglementata printr-o prevedere a Codului muncii si sa nu existe nicio incompatibilitate determinata de natura raporturilor de munca atat timp cat acestea sunt intemeiate pe contractul colectiv sau individual de munca.

Codul muncii si Legea Dialogului Social

Vezi AICI detalii

Portal Codul Muncii

Vezi AICI detalii

Contributii aferente veniturilor impozabile si neimpozabile in 2024

Vezi AICI detalii

Or, aceste doua conditii nu pot fi considerate indeplinite, pentru a se justifica aplicarea prevederilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii in corelare cu dispozitiile art. 998 si 999 din Codul civil ca temei juridic al repararii prejudiciului moral in cadrul raporturilor juridice de munca, cata vreme raspunderea patrimoniala reciproca a partilor dintr-un asemenea raport nu poate izvori decat din contractul de munca, bazandu-se pe principiile raspunderii contractuale.

Atat timp cat natura juridica a raspunderii patrimoniale, reglementata de Codul muncii, este o varietate a raspunderii civile contractuale, cu anumite particularitati imprimate de caracterul raporturilor de munca, intre care si aceea stabilita derogatoriu, prin art. 269 alin. (1) si art. 270 alin. (1) potrivit careia are ca obiect numai repararea pagubelor materiale, este evident ca in temeiul unei astfel de raspunderi nu pot fi acordate si daune morale, acestea putand fi pretinse, in conditiile art. 998 si 999 din Codul civil, numai in
cadrul raspunderii civile delictuale.

Or, in raport cu regula proprie dreptului comun in materia raspunderii contractuale, potrivit careia daunele morale pentruprejudiciul nepatrimonial suferit nu pot fi stabilite, in cadrul unei asemenea raspunderi, decat cu titlu de exceptie, inseamna ca acordarea lor nu este posibila decat in cazul cand exista o dispozitie legala care le prevede sau atunci cand s-a stipulat expres in contractul incheiat.

Asa fiind, se impune sa se considere ca, in temeiul raspunderii patrimoniale a angajatorului, astfel cum este reglementata in art. 269 alin. (1) din Codul muncii, pot fi acordate daune morale salariatilor numai in ipoteza in care legea le prevede ori au fost inserate in contractul colectiv de munca sau in contractul individual de munca anumite clauze referitoare la raspunderea angajatorului si pentru asemenea daune.

In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, precum si ale art. 329 din Codul de procedura civila, urmeaza a se admite recursul in interesul legii si a se decide in sensul ca, in cadrul litigiilor de munca privind atragerea raspunderii patrimoniale a angajatorilor potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariatilor numai in cazul in care legea, contractul colectiv de munca sau contractul individual de munca cuprinde clauze exprese in acest sens.

(Decizie nr. XL (40) din 7 mai 2007 privind aplicarea dispozitiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii in legatura cu daunele morale pretinse de salariati in cadrul litigiilor de munca referitoare la atragerea raspunderii materiale a angajatilor, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2007)

de Legislatia Muncii